Pe vremea cand eram eu artista, in sensul giumbuslucar al cuvantului, ma gandeam aproape exclusiv la cuvinte. Imi dadea pe afara imaginatia imaginilor si, mai ales, cea a sunetelor. Cautam febril prin dictionarele mintilor celorlalti sa aflu cum se spune la lucrurile care ma fascinau cu adevarat. Imi autoprovocam orgasm pronuntand ‘coraille’, sau ‘corail’, sau çorai’, fara sa cunosc, de fapt, substanta semantica a recipientului sau, mai bine zis, a emisiei fonice pe care ansamblul meu vocal se caznea sa o reprezinte. Fara sa stiu ce nuanta de rosu corespunde conceptului, ca sa zic asa, de corail. O iubeam pe Andreea, pe care o iubesc si acum, enorm chiar, insa altfel, si petreceam dupa-amiezile cu ea razand una de alta, in esenta.
Iar Andreea inota trei sferturi dintr-un bazin olimpic sub apa, aruncandu-se, in prealabil, in cap. Ma holbam la gratia nemasurata a zanei aleia care imi scotea peri albi zi de zi, dupa cum orice relatie de amor autentic te scoate din sarite. Ce mi se pare crucial este ca a sti ca sa-i dai cu perna in cap celui pe care-l iubesti este un autentic act de atasament, dupa cum a nu sti daca ai vrea sa-i crapi capul sau sa-i saruti mainile persoanei iubite este un dubiu genuin amoros.
Mama, sun ca Eminescu, in ‘Copii eram noi, amandoi’. Se vede ca l-am iubit in copilarie.
De
Michaela Niculescu.
J
michaelaniculescu
Comentarii recente